Există copii foarte timizi sau care dezvoltă o reacţie de ataşament faţă de părinţi( ce poate fi devastatoare în relaţia cu străinii) sau copii care nu sunt stimulaţi verbal.
Am să vă povestesc despre două cazuri.
Cazul 1. Fetita... 4 ani... Familie intelectuali. Copiii au bonă ( fetiţa are şi un frăţior în clasa I ). Vine la cabinet dimineata ( poate prea de dimineaţă). Ca să reuşesc să o fac să vorbească mă străduiesc cu diferite jocuri aproape o jumătate de oră. Îşi strânge cu deznădejde ursuleţul mic şi urâţel. Într-o zi, la o şedinţă de terapie, în disperare de cauză, am rugat-o pe mamă să iasă din încăpere şi atunci, speriată că va fi abandonată, fetiţa a început să vorbească. Deci ea a dezvoltat o reacţie de ataşament puternică faţă de mamă.
Cazul 2. Am primit o fetiţă de 2,9 ani la mine. Înşiruie sunete. Nici vorbă de cuvinte sau propoziţii. Merge la creşă şi bunicii din partea tatălui o alintă foarte mult. Bunicii reacţionează la sunete şi gesturi. Se pare că şi tatăl a vorbit târziu, aşa că bunicii spun "las, că va vorbi o dată şi o dată". Îi plac jocurile şi doar îmi arată ce să îi dau de pe masă. Vede o mică balanţă. Mi-o cere cu o mie de sunete. Pune botic când vede că nu vreau să i-o dau. Nu îi acord prea mare importanţă. Ia o jucărie de pe masă, se joacă şi, deodată, îşi aduce aminte de balanţă. O întreb "vrei ba-lan-ţa ? " şi fetiţa repetă " ba-lan-ţa". Mama face ochii mari. Această fetiţă are nevoie de stimulare şi gestionarea comportamentului " de criză". Uneori, bunicii sunt foarte buni, alteori fac mari greşeli în educaţie.
Sigur că despre cazurile" Mutulică" aş putea vorbi foarte mult. Important este ca fiecare părinte, bunic sau cadru didactic să găsească supapa care poate dezmorţi limbajul în contexte diferite. Dar poate o să mai vorbim despre asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu