vineri, 6 ianuarie 2012

Scrisoare deschisa

Sunt uimita, debusolata, poate chiar putin speriata de reactiile agresive ale multor colegi. Ceea ce s-a dorit initial ca un demers pentru recunoasterea nationala ( si de ce nu, internationala ? ) a profesiei de logoped s-a dovedit a fi o cutie a Pandorei. Furii dezlantuite, ego-uri frustrate au rasarit la lumina. Oameni care au stat mai mereu intr-un cod de umbra au explodat. Sunt convinsa de necesitatea de a fi impreuna o echipa mare. Suntem putini si raspanditi prin tara. De aceea, eu as fi fost de parere ca mai intai sa se creeze o retea a unei mari " fratii profesionale", filiale in toate cele patru colturi ale tarii, sa se organizeze simpozioane nationale, conferinte si poate mai apoi sa se puna problema legii logopedului cu drept de libera practica. Dar, cateodata, timpul nu mai are rabdare. Sunt de 31 de ani in logopedie si pot sa spun ca in Bucuresti, in invatamant, nu s-a infiintat ( in anii in care se mai putea ! ) niciun post de profesor logoped. Iar in sanatate, posturile de logopezi sunt blocate de foarte mult timp. Norma de copii cu care lucram este aproape dubla . S-au inmultit cazurile de dislexie-disgrafie, numarul tulburarilor pervazive au crescut, ca si a copiilor cu deficit de atentie.
Munca de logoped ( profesor sau nu ) implica nu numai stiinta teoretica, ci si empatie si responsabilitate.
In ce conditii lucram ? Chiar pe nimeni nu intereseaza. Poate doar pe unii parinti. Eu personal lucrez intr-un cabinet de 2/ 2 cu grupe formate si din 6 copii.
Si asta de 31 de ani.
Daca ma bucur de ceva este ca munca mea este apreciata de parinti si ca sunt iubita de copii.
Sunt convinsa ca toti ce profeseaza in acest domeniu sunt pasionati de ceea ce fac. De aceea fac un apel la ratiunea sufletului de a fi mai uniti in atitudinea vis-a-vis de profesie.