marți, 15 martie 2011

Suferinta unui dislalic

Il cheama M. E mic, vioi, cu deficit usor de atentie si cu o multime de sunete alterate. Mama si tata sunt foarte ocupati, asa ca el si fratiorul mai mic raman in grija bonei. El este in clasa I si bineînţeles că toate sunetele deformate oral se văd acum şi în scris. Confuzii s-ţ, şe-ce, l-r... Deşi face de doi ani logopedie nu se văd progrese ( şi asta pentru că acasă nu se fac exerciţii ). Stând de vorbă cu mama şi spunându-i că dacă nu poate dânsa să facă exerciţiile date trebuie să o roage pe bonă să lucreze cu M, mama a cam ridicat din umeri. Acest lucru nu există stipulat în contractul bonei. Problema cea mare sunt ticurile. Nu ajunge să spună nici măcar două cuvinte legate, căci plescăie din limbă. Văzând că îl imit a încercat să se corecteze şi să găsească un alt tic : băgatul degeţelelor în gură. La el ticul este expresia suferinţei. Atât bona, cât şi părinţii se ocupă mai mult de cel mic.M. citeşte pe litere, nu ştie să despartă în silabe, deci toate simptomele unui viitor dislexic. Mă gândesc cu groază la noua generaţie care va ieşi de pe băncile şcolii. Copii nevrotici, cu diverse handicapuri, mai mici sau mai mari.