Despre starea de spirit a unui parinte

" Spuneţi-mi ce să fac...", " Mai avem câteva luni ca să ne decidem"... Sunt gândurile ( frâmântările ) unei mame de alalic. Un copil cu intelect normal, dar cu disfuncţii în aria motrică. Ar trebui ca la toamnă să meargă la şcoală împreună cu fratele său geamăn ( pe care nu l-am cunoscut, dar care - din spusele mamei ar fi avut tulburare hiperkinetică ). Mama se scuză ( sau se acuză ? ) că nu a avut timp să se ocupe de amândoi şi atunci i-a acordat mai multă atenţie copilului hiperkinetic, lăsându-l pe al doilea, cel alalic, pentru recuperare pe mai târziu ( adică de la 5 ani ). Copilul alalic face mari eforturi să pronunţe şi conştientizează că nu poate. Suferă şi uneori se revoltă. Părerea mea a fost să-i amâne şcolarizarea pentru mai târziu, când limbajul va prinde contur, când va putea să urmărească cu creionul un traseu. I-am spus că un copil cu asemenea " performanţe" lingvistice va debuta cu un mare handicap, că va fi ţinta ironiilor colegilor. Dar decizia îi va aparţine mamei. Poate şi mie mi-ar fi greu dacă aş avea doi copii gemeni, cu tulburări diferite. Nu o condamn pentru nimic. Mă străduiesc să redau fluenţa lingvistică fiului alalic. Este al doilea an de terapie. Poate mama speră într-o integrare normală în viitoarea colectivitate şcolară şi datorită progreselor din ultimul an. Se descurcă bine la nivelul cuvintelor bisilabice, dar în rest nu poate vorbi decât după suportul-model. O să mai scriu despre acest caz.