Se afișează postările cu eticheta logopedia. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta logopedia. Afișați toate postările

vineri, 6 ianuarie 2012

Scrisoare deschisa

Sunt uimita, debusolata, poate chiar putin speriata de reactiile agresive ale multor colegi. Ceea ce s-a dorit initial ca un demers pentru recunoasterea nationala ( si de ce nu, internationala ? ) a profesiei de logoped s-a dovedit a fi o cutie a Pandorei. Furii dezlantuite, ego-uri frustrate au rasarit la lumina. Oameni care au stat mai mereu intr-un cod de umbra au explodat. Sunt convinsa de necesitatea de a fi impreuna o echipa mare. Suntem putini si raspanditi prin tara. De aceea, eu as fi fost de parere ca mai intai sa se creeze o retea a unei mari " fratii profesionale", filiale in toate cele patru colturi ale tarii, sa se organizeze simpozioane nationale, conferinte si poate mai apoi sa se puna problema legii logopedului cu drept de libera practica. Dar, cateodata, timpul nu mai are rabdare. Sunt de 31 de ani in logopedie si pot sa spun ca in Bucuresti, in invatamant, nu s-a infiintat ( in anii in care se mai putea ! ) niciun post de profesor logoped. Iar in sanatate, posturile de logopezi sunt blocate de foarte mult timp. Norma de copii cu care lucram este aproape dubla . S-au inmultit cazurile de dislexie-disgrafie, numarul tulburarilor pervazive au crescut, ca si a copiilor cu deficit de atentie.
Munca de logoped ( profesor sau nu ) implica nu numai stiinta teoretica, ci si empatie si responsabilitate.
In ce conditii lucram ? Chiar pe nimeni nu intereseaza. Poate doar pe unii parinti. Eu personal lucrez intr-un cabinet de 2/ 2 cu grupe formate si din 6 copii.
Si asta de 31 de ani.
Daca ma bucur de ceva este ca munca mea este apreciata de parinti si ca sunt iubita de copii.
Sunt convinsa ca toti ce profeseaza in acest domeniu sunt pasionati de ceea ce fac. De aceea fac un apel la ratiunea sufletului de a fi mai uniti in atitudinea vis-a-vis de profesie.

miercuri, 1 octombrie 2008

Logopedia in derivă ?

În ultimii opt ani am avut sentimentul instrainarii. Mai marii tehnocraţi ai zilelor contemporane (româneşti !) au omis adeseori din schemele de încadrare această disciplină, uitând uneori să le plătească chiar efortul muncii lor. Foarte mulţi (unii chiar din echipele manageriale de la nivelul ministerului sau inspectoratului) nu prea cunosc ce înseamnă acest domeniu de activitate. Sub semnul marilor schimbări cerute (?!) de comunitatea europeană se încearcă transformarea profesorului logoped într-un simplu funcţionar încadrat (înregimentat !) sub "o cupolă" (ca să nu folosesc termenul "umbrelă" mult uzitat de cei din minister) - şi aici este vorba de acele centre de resurse şi asistenţă educaţională, neviabile din faşă - care, se pare, după spusele unora plătiţi să dirijeze mai-binele învăţământului, că ne-ar asigura protecţie socială în ideea descentralizării. Centrele de Resurse înfiinţate printr-un ordin ministerial în 2005 (şi culmea, proiectul este iniţiat de un psiholog) funcţionează într-o formulă aproape ilegală. Din cele patru departamente care ar fi trebuit sa le compună, nu există decât două : consilierii şi logopezii. Nu există nici centrele inclusive şi nici mediatorii şcolari. Cărţile de muncă ale profesorilor logopezi sunt încă în şcolile unde sunt titulari ( şi asta după o bătălie ce durează de 3,6 ani), dar directorii din şcolile unde sunt cabinetele centrelor logopedice interşcolare nu prea sunt convinşi că noi aparţinem şcolilor. Între profesorii logopezi şi direcţiunile şcolilor există un fel de complicitate. Dosarele de grad sau de gradaţii sunt discutate în consiliile profesorale din şcoli ( deoarece centrul de resurse nu are consiliu profesoral) şi apoi depuse de centrul de resurse la inspectorat. Totul merge aiurea. De aceea, într-un fel mă bucur că mă apropii de pensie. Când o să plec din acest domeniu, mă gândesc la posibilitatea unui cabinet individual, deoarece de logopezi este o mare nevoie şi suntem extrem de puţini faţă de numărul din ce în ce mai crescut a tulburărilor de limbaj-comunicare-învăţare.Aş dori ca părinţii să ne susţină, să înţeleagă că trebuie să facem front comun pentru binele copilului. Încă mai sper în vremuri mai luminoase. Şi aşa cum numai românul ştie "speranţa moare ultima".